Restaurantele, diverse prin oferte şi servicii, ar trebui să îndeplinească rolul de insule în care să evadezi din cotidian, cu personal atent, educat şi politicos, cu produse şi servicii de calitate impecabilă, preţuri rezonabile, fiindcă altfel evadarea ar fi prea scumpă şi clienţii prea rari.

Din păcate, încă multe restaurante au ofertele şi serviciile egale cu scopul derizoriu de a sprijini derapajul în „abureli alcoolice” ce îmi crează senzaţia clientului ca fiind un maidanez prins de ospătari şi îmbătat de chelneri.

Încă suntem puşi în situaţia, în multe restaurante, să comandăm un vin şi să ni se ofere o podgorie; am bea un pahar de vin, dar suntem obligaţi să refuzăm o sticlă.

Nu de puţine ori, vinul, în loc de frapat îl primim şambrat, iar dacă punem întrebări primim răspunsuri frapante. Paharele largi la gură nu prea au nimic de spus, iar frumuseţea culorii şi strălucirea limpezimii sunt străpezite de incrustaţii şi irizaţii inutile. Accesorii precum carafe, frapiere, coşuleţe, termometre sunt destul de rare: nu s-a găsit încă o explicaţie pentru ce ar fi de folos.

Ritualul servirii este considerat un ansamblu de gesturi inutile care încalcă principiul eficienţei: „punct ochit, punct lovit.” Aşa că la ce să-i mai prezinte clientului eticheta, pe care nici el nu o cunoaşte, la ce ar mai mirosi dopul pe care l-a băgat în buzunar şi care acum miroase a pantaloni, iar de „degustat”… a degustat mai devreme o butelie cu bucătarul, aşa că „ce folos?” Ce veselie este la noi într-un restaurant… şi atunci mă întreb de ce am fi trişti? şi totuşi.
Mă întorc la vinul din restaurant şi imediat mă obsedează expresia „ar trebui”. De ce? Pentru că, din păcate, sunt foarte multe exemple de ce este şi foarte puţine exemple de ce ar trebui să fie.
Din păcate, vinul a ajuns în multe restaurante în rolul unei „cenuşărese”: fată frumoasă, pe care nu o preţuieşte nimeni, toată lumea dându-i atribuţii nedemne. Aşa că şi povestea noastră are nevoie de un „prinţ” care, prezentând-o frumos, să o pună în valoare.

În alte locaţii de succes, prinţul a venit şi se numeşte „somelier”, el ştiind să aleagă „prinţesa” dintre neînsemnate, ştie să o păstreze, să o îngrijească, să o prezinte şi să-şi încânte asistenţa cu câte ştie.

Somelierul, un personaj plin de rafinament, profesionist desăvârşit în arta servirii, are o relaţie specială cu vinul, în arta de a-l prezenta şi a-l servi, având cunoştinţe profesionale care-i permit să aprecieze senzorial un vin şi să propună cea mai bună asociere cu un meniu. Prilej de satisfacţie pentru toată lumea.

Ar urma întrebarea: dacă există acest personaj, de ce nu-l găsim în toate restaurantele cu pretenţii? Ar mai putea fi şi întrebarea dacă şi-l pot permite.

Cred că şi l-ar putea permite şi, chiar mai mult de atât, şi l-ar putea specializa dar, din păcate, mulţi dintre proprietari nu pot nici să pronunțe această meserie.

Îi rugăm pe profesioniștii şi pe proprietarii din restaurante cu stele pe merit să ne ierte pentru abordarea de mai sus. Nu am făcut analiză de dragul parodiei, ci de dragul vinului.

Articol publicat de Dorin Popa.