Cu toții am avut în copilărie niște cărți preferate sau cărți de căpătâi, care ne-au deschis noi orizonturi sau ne-au făcut să visăm. Tot așa, am avut și o copilărie în lumea vinului, cu niște vinuri de căpătâi și nu mă refer aici la vinurile bunicului sau la cele pe care le cupajam cu alte licori, ci la cele care au reprezentat o cotitură în evoluția gustului nostru.

Există în viața fiecărui pasionat de vin un moment de început, o clipă în care aromele, culorile și poveștile dintr-un pahar au început să spună mai mult decât un simplu gust. Pentru mine, acele începuturi poartă numele unor vinuri mai sofisticate, dar sincere, vinurile “copilăriei”, cele care ne-au însoțit cinele sau evenimentele, discuțiile dintre prieteni și curiozitatea noastră de a înțelege “specialul” dintr-un lichid pe care mulți îl tratau cu un soi de venerație. Ale mele au fost, într-o enumerare scurtă, Flamboyant, Cuvee Boheme și Cuvee Racoveanu, “eticheta roșie” și Smerenie de la Oprișor, Prince Matei, Solo Quinta de la Recas, Emeritus de la Rotenberg, Golem de la Basilescu și alte câteva (din păcate, vinurile de la Stirbey, foarte dragi mie, le-am descoperit mai târziu).

Îmi voi aminti mereu prima sticlă de “eticheta roșie” (Cabernet Sauvignon): o prezență de neignorat, intensă. Nu era doar un vin, ci o revelație. Avea acea putere și acel echilibru care, pentru un începător, părea aproape de perfecțiune. Apoi a venit Smerenie, rafinată și misterioasă, un vin care se cerea degustat cu respect și un fel de contemplație.

Solo Quinta a venit ca o lovitură de nicăieri: o “bombă” aromatică măiastru echilibrată și o premieră pentru percepția mea din acel moment – prezența în cupaj a unui strugure negru vinificat în alb.

La Corcova am descoperit altfel de poezie. Cuvée Boheme și Cuvée Racoveanu m-au învățat că vinul poate fi eleganță și discreție, asemenea proprietarului cramei, că puterea nu stă în intensitate, ci în finețea detaliului. Era perioada în care gustul meu se forma, iar vinurile acestea, cu echilibrul lor clasic și alura aristocratică, au fost adevărați mentori.

Și apoi, desigur, Flamboyant de la Davino, un vin care poartă perfect numele. Expresiv, vibrant, impunător, dar niciodată gălăgios. A fost vinul care mi-a arătat cum se poate construi complexitatea: strat peste strat, notă peste notă, răbdare peste pasiune.

Pe atunci, nu vorbeam atât de tehnic despre terroir, taninuri, fermentație malolactică sau baricuri. Vinul era parte din viață, nu dintr-un ritual sofisticat.

Anii au trecut, iar curiozitatea s-a transformat în pasiune. Am început să citesc despre vin, să merg la degustări, să studiez, să înțeleg ce înseamnă echilibrul, aciditatea, taninurile, arome primare, secundare și terțiare. Cu fiecare sticlă deschisă, descopeream nu doar un vin, ci o lume întreagă: o expresie a solului, a climatului și a mâinii omului. În acest proces, gustul meu s-a rafinat. Am învățat să caut subtilitatea în locul intensității brute, autenticitatea în locul marketingului.

Apoi, vinurile s-au înmulțit. Am degustat, am notat, am comparat, am analizat mii de vinuri. Gustul meu s-a schimbat de multe ori, s-a maturizat și odată cu el, percepția asupra vinului.

Din când în când, am revenit la unele dintre acele vinuri “de început”. Vinurile copilăriei mele gustative, cele care mi se păreau odinioară desăvârșite, au început să se nuanțeze. Le-am regăsit altfel: unele mai subtile decât îmi aminteam, altele mai puternice, altele perfect constante.

Dar adevărata surpriză a fost să descopăr că nu m-am îndepărtat de ele. Dimpotrivă. Am revenit la Oprișor, la Corcova, la Davino, la Stirbey și am găsit aceeași emoție, dar decodată altfel, mai atent. Dacă vinurile și-au păstrat calitatea (și multe au făcut-o, ba chiar au evoluat), ele reușesc să treacă testul timpului exact ca și noi: schimbându-se, dar rămânând fidele esenței lor.

În concluzie, vinurile copilăriei mele nu sunt doar o etapă a gustului, ci o parte din mine. Ele îmi amintesc de entuziasmul începuturilor, de prieteniile născute la o degustare, de serile lungi în care o sticlă bună părea să explice lumea.

Astăzi, când deschid o nouă sticlă de Smerenie, Cuvee Racoveanu, Stirbey sau Flamboyant, nu caut doar un profil aromatic sau o tipicitate de soi, caut o stare. O legătură între trecut și prezent, între primul pahar și cel de acum.

Pentru că adevărul e simplu: vinurile care ne-au format, dacă și-au păstrat calitatea și autenticitatea, ne plac și astăzi. Poate din alte motive, poate cu alte cuvinte, dar cu aceeași sinceritate.

În fond, vinul este o punte între timpuri: între copilul curios, tânărul entuziast și adultul care caută sens. Vinurile copilăriei ne învață că gustul se schimbă, dar memoria afectivă rămâne vie. Iar atunci când un vin reușește, după ani de zile, să ne ofere aceeași bucurie sinceră, înseamnă că timpul nu i-a răpit nimic, dimpotrivă, i-a adăugat profunzime.

Vinurile copilăriei nu sunt despre perfecțiune tehnică, ci despre amintiri, rădăcini și identitate.